Când plăcuțele de înmatriculare nu erau standardizate: cum își făceau oamenii de capul lor

Înainte ca plăcuțele de înmatriculare să devină un element uniform și reglementat, americanii se jucau cu forme, materiale și designuri de-a dreptul nebunești. De la plăci din lemn, carton sau chiar fibre de trestie de zahăr, până la modele în formă de hartă a statului sau cu cifre lipite pe piele, perioada de început a automobilelor a fost o adevărată epocă de aur a creativității pe patru roți.

Înainte de 1903, plăcuțele erau gestionate la nivel local, uneori nu erau decât niște plăcuțe de piele cu cifre din porțelan. Massachusetts a fost primul stat care a impus plăci de înmatriculare la nivel oficial, iar până în anii 1920, toate cele 48 de state (plus Alaska și Hawaii, pe atunci teritorii) aveau propriile lor plăci.

Anii 1920–1950 au fost perioada de vârf a plăcilor „ciudate”. Statele foloseau materiale precum tablă, cupru, carton sau chiar lemn, iar formele variau de la dreptunghiuri obișnuite până la conturul exact al granițelor statului. Idaho oferea plăci în formă de cartof, Kansas și Tennessee aveau plăci pătrate, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când metalul era rar, se foloseau și plăci din făină de soia, plastic, lemn sau fibre de trestie de zahăr.

Totul s-a schimbat în 1957, când dimensiunile standard de 30,5 x 15,2 cm au devenit norma națională. Motivul? Producătorii de mașini aveau nevoie de un format uniform pentru a proiecta caroserii cu spațiu dedicat plăcuței din spate. Astăzi, plăcile standardizate sunt omniprezente, dar pasionații de mașini vechi mai pot folosi plăci neconforme pe vehiculele istorice. Chiar și așa, ideea de a ciopli manual o plăcuță de epocă pentru un autoturism modern sună mai degrabă ca o glumă decât ca o opțiune serioasă.